Capăt de drum

Cum îţi dai seama când ajungi acolo?! Asta cred că e o întrebare care pe la anumite vârste absolut toată lumea şi-o pune. Nu mă refer la capătul vieţii, ci la capătul unui stil de viaţă. Oamenii din lumea întreagă se agaţă în continuare de o orânduire care s-a dovedit a fi greşită, ineficientă şi care face milioane de victime anual. Capitalismul a dat greş şi totuşi, odată cu anunţurile de „revenire” a economiei, lumea se grăbeşte să se întoarcă la vechile obiceiuri. Şi e normal, pentru că ne-am obişnuit cu un stil de viaţă, rău, bun aşa cum e el şi abia aşteptăm să îl reluăm, să intrăm din nou în familiar, în obişnuinţă. Obişnuinţa şi comoditatea sunt două lucruri de care omul scapă foarte greu, pentru că dau dependenţă.

În ultima vreme nu s-au întâmplat prea multe lucruri bune pentru nimeni. Şi eu, ca mulţi e altfel, suntem în situaţia de a renunţa definitiv la vechile obiceiuri, de a ne îndepărta de unele lucruri bune sau de altele rele cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. Spre exemplu, începuse să-mi placă să dau bani pe jocuri de pe Steam, GoG, Impulse etc. Mai dau şi acum, dar mult mai puţini şi cu o strângere de inimă masivă pentru că ştiu că nu ar trebuii să o fac – nu mai am decât jumătate de loc de muncă şi tocmai am fost anunţat că Level downgradează financiar nivelul de colaborare cu mine (ceea ce nu mă surprinde) şi am fost conc… scuze, am plecat de la Computergames, etc. Nu sunt supărat pe Level, Doamne fereşte, pentru că au ţinut un nivel decent pentru mai multă vreme decât mă aşteptam şi le mulţumesc pentru că mi-au permis asta. Pe CG nici atât.

Pe de altă parte, în teorie, de la 1 octombrie ar trebui să încep într-un nou loc, unde financiar vorbind nu voi mai avea nevoie să îmi iau 2-3 joburi adiţionale. Spun în teorie pentru că încă nu am semnat nimic. Evident că sunt uşor stresat, dar sunt mai ales confuz, pentru că realizez că mă apropiu vertiginos de sfârşitul de carieră ca jurnalist de jocuri. Deşi Lara susţine că nu mi-a plăcut niciodată să scriu prea tare, îmi permit să nu fiu de acord. Pur şi simplu simt că m-am consumat. Am scris mult şi am scris constant 8 ani de zile, cu o pauză de 4 luni. Am obosit şi nu cred că mai am nimic nou, proaspăt sau interesant de oferit. De-aia am şi ales un domeniu diferit de activitate. Nu, nu sunt melancolic doar că mă gândesc la aceia care îşi doresc să ajungă jurnalişti de jocuri în România, cărora le recomand să nu aibă obligaţii financiare ca să o poată face într-adevăr bine, şi asta înseamnă de fapt să stai la mama şi la tata şi să nu depinzi de salariu. Eu nu am ţinut cont de sfatul ăsta… ceva a ieşit până la urmă. Însă trăgând o linie, am pierdut mai multe oportunităţi, ca să nu zic de prieteni, decât am câştigat.

În timp a devenit chiar arogant, am crezut că am ajuns într-un punct al existenţei în care, vezi Doamne, eram mai presus decât „little people” (copyright Koniec) şi puteam eu să înţeleg cu exactitate ce e bine şi ce e rău pentru unii şi alţii. Nu ştiu încă dacă am avut dreptate sau nu. Toţi ceilalţi în afară de mine spun că nu. Am ajuns  în asemenea hal încât să susţin că aş fi o persoană importantă, care-şi poate rezolva problemel pe baza traficului de influenţă. Se spune că puterea corupe. Vă spune eu că iluzia grandorii corupe şi mai rău şi te mai face şi de râs.

Trăgând o linei, mă apropiu de o nouă zi de naştere care atrage după sine operaţiile aritmetice specificcât de mică înainte în viaţă. E aceeaşi ceaţă ca şi în adolescenţă. Aceeaşi lipsă de planificare, perspectivă şi idealuri de care m-am izbit mereu şi care e atât de prezentă la generaţiile ultimilor 30-40 de ani. Îmi place să-i spun realism, pentru că e posibil ca asta să fie. Nu sunt genul care să apuce andrele şi să -şi fabrice fericire, să-şi croşeteze iluzia unei vieţi care trebuie să „meargă înainte” chiar dacă nu înţelegem de ce. Îmi place să cred că am principii, dar e clar că îmi e atât de dificil să trăiesc după ele, încât nu mai am timp să mă gândesc la altceva.

Ca un PS, mă gândesc să închid blog-ul. Fiind dintr-o generaţie a câmpurilor, pescuitului, şotronului, cartonaşelor, drumeţiilor etc. nu am avut niciodată o părere prea bună despre exprimarea în public. A devenit deja prea personal şi e  mai comod să fi rezervat, să fi retras, anonim, să nu te afli sub ciocanul opiniei publice tot timpul. Scrisul pe blog, la fel ca scrisul în general, este şi o manifestare a vanităţii (pentru mine e). În concluzie, e destul, vreau să plec acasă, pentru că am obosit. Iar de jucat jocuri, avem partide, guvern şi parlament care se joacă destul cu vieţile oamenilor, pentru că e „fun” şi pentru că aşa se face de mii de ani. Aşa să-i şi ajute Dumnezeu şi mulţumesc oricui a avut nervii să citească. Eu am ajuns acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *