Comunicare

Scriu un articol pentru Level. Şi acest proces îmi cere să comunic cu mai marii din industria jocurilor, cum a fost numerele trecute Jason Hayes, lead composer Diablo, StarCraft, WoW, sau… nu mai dau detalii că stric surpriza. În orice caz, eu, o amărâtă de româncă ce scrie la publicaţii cu un număr relativ nesemnificativ de cititori pentru orice nume mare din industria jocurilor, trebuie să comunic cu persoane pe care eu le admir mai mult decât am admirat vreodată orice cântăreţ sau actor, spre exemplu.

În mod normal, mi-aş imagina că mailurile mele ajung undeva pe la capătul de jos al listei “trebuie să îi răspundem”, dar culmea, nu este deloc aşa. Bunăoară, tocmai am cerut de la X o serie de poze high rez pentru articolul meu, şi dânsul, deşi sunt convinsă că este asaltat de mailuri de la presă, fani şi alte o mie de persoane, mi-a răspuns in fix 2 secunde. Mi-a trimis poze şi tot ce vreau, and then some. Şi în fix două secunde, am devenit prieteni.

De uşurinţa în comunicare a străinilor sunt convinsă şi din experienţa la jobul meu “de zi”, la o companie de software development americană şi care lucrează aproape exclusiv pentru americani. Îmi amintesc cu plăcere de uimirea mea românească prima dată când m-a certat şeful (american) că-i spun Sir. Sau când mi-a atras atenţia că mailurile mele românesc de protocolare îi costă pe clienţi noştri timp, şi timpul = bani. Dincolo, un “Hi Cutare, We need asta, Thanks, Bye” merge de minune. La noi, limbajul de lemn primează şi la fel şi atitudinea de pupat în locuri neigineice în comunicare, atitudine care ne costă pe toţi timp şi deci bani. În România, este greu să comunici cu un “mai mare”, n-are timp pentru a lowly person like you. În România, chiar şi în presa de gaming se comunică la cravată, greoi, într-un mod ne-deschis, ca să spun aşa. La noi nu merge Bună, ci Bună ziua, stimabile, a dvs cu infinit respect. Uneori mă întreb de ce atât de mulţi dintre noi sunt atât de ancoraţi în aceste măşti  care distanţează. Este atât de neprofitabil pentru oricare dintre părţile implicate (indiferent de industrie sau scop). Şi mai ales în gaming, păi nu suntem cu toţii extrem de legaţi de această mare pasiune comună?

Dar românul nu prea comunică. Românul bârfeşte, preferabil într-o modalitate cât mai anonimă. Dacă ai o problemă cu un coleg de muncă, de exemplu, fereasă cel de sus să te duci să îi spui în faţă. Noi suntem perfecţi şi ne purtăm ca atare unul cu altul. De ce să îi atrag atenţia lui X că a greşit? Mai bine bârfesc şi mocnesc tacit asupra unei potenţiale neînţelegeri care deseori poate fi rezolvată în fix 2 secunde.  Şi oricum, ce-ar fi munca fără bârfă, nu?

Dar ce vorbesc, cu românii şi eu mă port aşa. Mi-e uşor să comunic cu străinii şi chiar să discut probleme serioase, cu cărţile pe faţă să gata să ofer şi să primesc critici. Mi-e foarte greu să fac la fel cu orice român pe care îl cunosc. Mi-e teamă să nu îl jignesc, mi-e teamă de această educaţie a cravatei care m-a învăţat că, dacă spun ceva greşit, nu voi realiza decât atunci când acel prieten nu îmi va mai întoarce telefoanele. Mi-e teamă că o deschidere prea mare a mea la critici lasă loc de alte sentimente, ca de exemplu că sunt inferioară partenerului meu de comunicare. Mi-e teamă să recunosc că am greşit, fiindcă noi suntem cu toţii perfecţi, deci nu greşim. De ce suntem atât de închişi, mai ales acum când avem atâtea surse de informaţie şi exemple de la care putem învăţa să comunicăm mult mai bine?