Criza!!!

Am câteva bloguri alese pe sprânceană cu care mă delectez oarecum periodic. Dacă sunteţi cuminţi, o să vă dau link-urile şi vouă, dar acum să vorbim despre…. criză!

A fost odată ca niciodată o comunitate de oameni care, pe măsură ce a evoluat (sau involuat, dar să fim optimişti), şi-a dat seama că nu are un oponent vrednic în natură, aşa că s-a apucat să concureze cu sine însăşi. Motivaţia, deşi neînţeleasă pe deplin la început, s-a dovedit ulterior foarte logică: de ce să lucrez eu, când poate altul să lucreze pentru mine, obligat-forţat. Şi pentru că suntem o specie extrem de inventivă, de-a lungul anilor am născocit tot felul de metode prin care să îi facem pe alţii să preia ceea ce în mod normal ar fi fost munca noastră.

La un moment dat însă, cei care obligat-forţat lucrau pentru alţii s-au gândit, da’ io de ce reak fac asta, când aş putea fi eu în locul asupritorului meu – de fapt, cu siguranţă oamenii şi-au pus mereu această problemă, însă momentul istoric definitiv a venit atunci când mai mulţi asupriţi s-au hotărât să facă asta deodată, după ideea că, dacă 1 = power, atunci 10000 = power x 10000. Atunci, asupritorii s-au gândit să creeze iluzia ăăă, bonusurilor, adică, domnule asuprit, nu te mai răzvrăti pentru că uite, dacă tu eşti băiat cuminte, eu voi fi darnic cu dumitale. Şi uite aşa, răzvrătirea a devenit oarecum mai dificilă, pentru că power x 10000 scădea văzând cu ochiul datorită asupriţilor convinşi că de fapt nu au motive să fie supăraţi (sau nu vor mai avea în viitor). Evident, în această ecuaţie a intrat şi eternul instinct de supravieţuire, căci în răscoale se pierd vieţi, şi prea puţini sunt dispuşi să îşi dea viaţa când au de ales între sacrificiu şi „o leacă mai bine”.

Ceea ce este cu adevărat interesant este că natura nu ne-a lăsat chiar de capul nostru şi ne-a făcut fiinţe sociale. Şi în toată această aiureală, cumva până şi cei care conduceau lumea şi-au dat seama (obligat- forţat :D ) că nu pot face asta singuri şi că, oricât de multă lume lucrează pentru tine, şi tu va trebui, la rândul tău, să lucrezi pentru alţii (ba chiar, la nivel înalt, lucrul de care vorbesc este cu atât mai… urât mirositor, ca să spun aşa).

Iar aceste… servicii la nivel înalt au enervat, evident, asupritorii, care s-au gândit, apoi dacă tot „lucrez” pentru X, măcar să simtă. Şi X a dat banul, după principiul „Vanity, definitely my favorite sin” (clicky). Numai că această modalitate n-a făcut decât să crească scara valorilor şi să promoveze lăcomia şi câştigurile uşoare. Dar cine mai ştia cum merg lucrurile, după o bucată consistentă de timp în care întotdeauna alţii au lucrat pentru X, atât de mult încât X nu mai ştia ce e ăla „lucru”.

Acum, ocazional, ajungem în perioade de criză, ca să spun aşa, când ne dăm seama că poate, atunci, în vremurile primordiale, ar fi fost bine să ascultăm ce ne şoptea suav mama natură. Şi să pariem pe ea, cel mai vrednic oponent la o adică, nu pe noi. Ea ar fi vrut, cred eu, să fim mai buni unuii cu alţii, mai înţelegători, mai cinstiţi. Mai dornici să primim ce merităm, nici mai mult, nici mai puţin. Viaţa e bună cu noi, aici, pe pietricica asta mică şi albastră. Dar de unde să ştim, dacă nu avem termeni de comparaţie?