Cu fruntea în sus şi orbitele goale privind spre viitor…

În primul rând, acesta este un post deprimant. Am calitatea de a strica ziua oamenilor prin opiniile mele, aşa că daca e cineva aici uşor influenţabil, ar fi bine să nu citeasca postul ăsta.

Toată lumea vorbeşte în ziua de azi de criză. Şi nu pentru că ar avea o valoare pentru ei ci pentru că e la modă. Firmele concediază pentru că e criză, nu pentru ca ar avea neapărată nevoie. Politicienii îşi justifică imbecilitatea şi incapacitatea decizională, asta fără a mai vorbi de lăcomie şi bătaia de joc la adresa unei întregi populaţii, tot prin faptul că e criză. Din cauză că e criză cresc preţurile la alimente. Din cauză că e criză cresc taxele la stat, pentru că deşi folosim leul la colţ de stradă, suntem o ţară care gândeşte în valută. Şi aşa mai departe. Mă întreb simplu – oare cât anume din toate lucrurile astea au o justificare adevărată în criza asta economică mondială… care poate fi sau poate nu fi, până la urmă.

E clar că cei care ar trebui să sufere nu suferă iar cei care nu ar trebui să sufere, suferă (din puţul gîndirii…). Rahatul acesta de „criză” a lovit exact acolo unde un anume tâmpit de politician a zis că nu va avea nici un efect – în tineretul care ar fi trebuit să reprezinte clasa medie în câţiva ani. Scenariul e simplu şi evident. Omul tânăr căsătorit sau relativ tânăr, relativ căsătorit a crezut că lucrurile merg bine. El a luat credit, cu îndatorare mare, pentru că altfel nu ar fi putut avea nimic. Nici casă, nici maşină nici frigider. În mod stupid, el a crezut, fără să-şi dea seama, în minciunile privind creşterea economică a României. Pentru că el nu ştia că de fapt totul e artificial ca să dea bine în ochii CE. Că asta suntem, o naţiune care nu are ce mânca dar ştie să se dea mare. Altfel cum se explică faptul că singura monedă din zonă care este distrusă de „criză” e leul.

Mai departe, el a fost bucuros şi crezut că viaţa lui începe să fie bună. Unii tineri care mai cred în procreere au şi făcut copii. Bravo lor şi sunt sigur că le-a adus mult fericire în viaţă… nu de alta, dar la sfârşit cam cu asta vor rămâne. Începând cu acest an, toţi aceşti tineri au început să înţeleagă foarte bine de ce anume noi, cei între 20 şi 40 de ani acum, suntem consideraţi generaţie de sacrificiu. Ei au observat cum tot ceea ce credeau s-a dus nu numai în buzunarele celui mai mare hoţ din România, adică Statului, ci şi a băncilor. Creditele imposibile, cu taxe aberante, cu DAE-uri ilegale etc. care le-au fost îndesate pe gât, pe ideea ca până la urmă responsabilitatea e pe spatele clientului, dacă a fost prost să ia credit. Iar acum face victime, lasă curat în urmă… Death and Decay, to say… Un adevărat genocid al bunăstării populaţiei.

Şi eu sunt în aceeaşi situaţie. Sumele pe care am ajuns să le plătesc sunt cu peste 30% mai mari decât acum un an de zile, când am luat un împrumut cu îndatorare de 60%. Şi mi-am permis atunci. Însă acum diferenţa este enormă. Şocul este incredibil. Al doilea job nu a rezolvat problema. Mă uit la Laura care probabil îşi va lua probabil al treilea job. Şi nu e problemă de volum de muncă pentru sunt tânar şi am aşa ceva, ci de nesiguranţa acestor locuri de muncă. Oricând pot dipărea. Şi mă întreb de câteva luni încoace oare ce se va întâmpla atunci… Mulţi tineri sunt în situaţii asemănătoare.

Pentru cine nu ştie, o bancă atunci când îşi trimite recuperatorii, aceştia nu se limitează doar la a „confisca” locuinţele ipotecate. Acestea nu mai au valoarea pe care o aveau şi se creează o difernţă. Ca urmare, se merge mai departe până când rămâi cu cămaşa de pe tine. Iar ziua aia se cam apropie. Pentru mulţi. Iar noi stăm şi ne uităm cum o grămadă de moşi lacomi ne iau ultimul leu din buzunar şi nu facem nimic. Şi ne plangem dar nu e unul singur capabil să ia atitudine, să faca ceva. Suntem nişte laşi. Ne e frică de mafie, de vechii oameni care încă conduc din umbră, de hoţi, pistolari, afacerişti cu 2 clase şi miliţieni care te îţi spun că „nu ştiai că în ţara asta se fură? De ce te expui?”.

România nu are şi nu a avut niciodată opinie publică. Acest lucru e bine ştiut de cei care trag sforile. Şi dacă arucăm un ochi în urmă, eu zic că se vede cum Politicianul a dus o luptă continuă pentru a nu lăsa societatea noastră să dezvolte o opinie. Şi aşa vom muri, fără una. Din fericire, s-a dus odată cu asta şi patriotismul şi sentimentul de apartenenţă. Oricine a scos capul dincolo de graniţă, pe lângă faptul că a constat ceea ce ni se aruncă în ochi şi anume că nu umblă câinii cu colaci în coadă, a mai văzut cum la noi e plin de câini de-ăştia, dar toţi îşi depun colaci în anumite buzunare, fără fund. Fără patriotism, tinerii nu mai au nici un motiv să rămână în ţară. Şi pleacă. Şi e singura soluţie. Însă azi mă întrebam dacă, în viitor, întreaga economie mondială întră în recesiune şi dacă se ajunge la colaps economic întradevăr, ce rost are să pleci. Unde te mai poţi refugia? De unde mai poţi spera la o viaţă mai bună? Cum mulţi se întreabă asta şi printre ei se află unii care chiar nu mai văd nici o şansă, nu mă miră dacă o să văd cum se umplu pădurile cu tineri care şi-au luat ultima cină. Să fim serioşi, singurul lucru care ne-a mai rămas pe lumea asta este visul de a avea bani. Iar ăsta e genul de vis nu mă satisface. Pentru că la fel cum iubirea nu stă între picioare, nici fericirea nu stă în ziduri de case, băutură, motoare şi curve.

Mă întreb, ăştia ultimii din ce or să se mai îmbogăţească? Lumea nu mai are bani, bugetul de stat se goleşte. Ţâţa vacii s-a uscat. Iar ugerul se descompune şi pute. A dracului vacă nu se îngraşă uitându-se la televizor.

Noi scriem articole de-astea, de la căldurică momentan, pentru că mai merge, suntem comozi, plini de opinii… dar fără coaie. Asta e, nu avem. Însă atunci când vor începe să îngheţe…

Şi nu am mai scris pe blog pentru că sunt puţine alte lucruri la care mă mai pot gândi. Urăsc să fac pe deşteptu’. Şi îmi e greu să scriu doar de dragu de a scrie.